INCREASE abordare descentralizată a conservării

Cea mai comună abordare a conservării diversității genetice a plantelor de cultură, cum ar fi fasolea comună, este stocarea lor la nivel central, în așa-numitele bănci de gene. În aceste instituții, mii de soiuri tradiționale sau locale sunt depozitate sub formă de semințe în camere frigorifice, sunt reproduse în mod regulat și sunt astfel păstrate pentru generațiile viitoare.

Cheia conservării soiurilor locale tradiționale constă în cultivarea și utilizarea acestora. Prin urmare, INCREASE contribuie la o formă complementară de conservare prin conceptul inovator de conservare descentralizată: Cetățeni, fermieri și grădinari din întreaga Europă, ca și dumneavoastră, cultivă soiuri locale de fasole și le schimbă între ei. Această comunitate de conservare nou înființată și plină de viață readuce nenumărate soiuri de fasole, aproape uitate, pe câmpuri și în grădini, pe terase și balcoane, permițându-le să intre în bucătăriile noastre!

• De ce conservarea soiurilor locale și tradiționale este importantă pentru umanitate

  Rădăcinile diversității culturilor

  V-ați întrebat vreodată de unde provine imensa varietate de fructe, legume și cereale de care ne bucurăm astăzi?

  De mii de ani, agricultorii din întreaga lume cultivă plante sălbatice. De-a lungul generațiilor, aceștia le-au selectat pe cele care creșteau cel mai bine, aveau un gust mai bun sau erau mai ușor de recoltat. Acest proces de domesticire a început în epoca neolitică, în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, și a schimbat pentru totdeauna modul în care oamenii și natura interacționează.

  Domesticirea culturilor și a animalelor a avut loc aproximativ între 10.000 și 5.000 de ani în urmă în mai multe regiuni ale lumii: Orientul Mijlociu și Bazinul Mediteranean, Africa de Est și de Vest, Mesoamerica, regiunea andină a Americii de Sud, China și India.

  Prin domesticire, plantele sălbatice au fost treptat remodelate pentru a se adapta nevoilor umane: părțile comestibile au devenit mai mari și mai colorate și a apărut o diversitate remarcabilă de culturi, fiecare cu trăsături unice.

  Așa cum a remarcat Charles Darwin în Originea speciilor, această variație a culturilor domesticite demonstrează puterea umanității de a ghida evoluția. Alegând plante cu caracteristici dorite, oamenii au creat culturi capabile să prospere în multe medii, de la deșerturi aride la munți reci, adaptându-se în același timp gusturilor, culorilor și texturilor locale.

  Fasolea comună ca exemplu de domesticire

  Fasolea comună (Phaseolus vulgaris) ilustrează modul în care domesticirea stimulează diversitatea. Strămoșul său sălbatic a apărut în America Centrală (actualul Mexic) și s-a răspândit în America de Sud în urmă cu aproximativ 200.000 de ani, formând două fonduri genetice sălbatice: cel mesoamerican și cel andin.

  Oamenii au domesticit ambele fonduri genetice în mod independent, mai devreme în Mesoamerica, cu aproximativ 9.000–8.000 de ani în urmă. Fasolea andină a dezvoltat semințe mai mari. Fasolea mesoamericană s-a adaptat la soluri și climă diverse.

  Fasolea domesticită timpuriu era sensibilă la durata zilei, care controlează înflorirea. Pe măsură ce fermierii o cultivau în regiuni mai calde și mai joase, au selectat plante care înfloreau mai devreme și creșteau sub fotoperioade diferite.

  Au apărut „rase” distincte: Jalisco, Durango și Mesoamerica în Mexic, Peru și Chile în America de Sud. În Europa, fasolea a ajuns prin semințe aduse de spanioli după cucerirea Peruului. Împăratul Carol al V-lea le-a prezentat Papei Clement al VII-lea, care a promovat răspândirea lor, ajutat de Piero Valeriano Bolsanio din Belluno, secretarul Papei din familia Medici. Ulterior, a fost introdus și materialul mesoamerican, lărgind și mai mult diversitatea.

  De-a lungul mileniilor, agricultorii au creat numeroase soiuri locale, sau soiuri autohtone, fiecare adaptat la solul, clima și bacteriile Rhizobium simbiotice specifice, care fixează azotul în sol. Oamenii au selectat fasolea în funcție de gust, calitatea la gătit, rezistența la dăunători și chiar pentru păstăile comestibile, fasolea verde proaspătă, dezvoltată independent în mai multe regiuni, demonstrând creativitatea umanității în a face alimentele mai versatile și mai plăcute.

  Ce sunt resursele genetice vegetale?

  Toate aceste soiuri formează împreună ceea ce oamenii de știință numesc resurse genetice vegetale (PGR), biblioteca vie a informației genetice pentru toate culturile. Acestea includ:

  • Rudele sălbatice ale speciilor cultivate
  • Formele domesticite, precum
    1. Soiurile locale – soiuri tradiționale, adaptate la condițiile locale
    2. Soiurile moderne – obținute în principal în ultimele două secole

  Soiurile locale au evoluat de-a lungul secolelor prin selecția fermierilor pentru a se adapta optim la mediile locale, integrând nevoile umane, solul și clima. Acestea prosperă în condiții de input redus (fertilizatori sau pesticide limitate) și mențin o diversitate internă ridicată, multe genotipuri coexistând și coadaptându-se, ceea ce le conferă reziliență naturală la dăunători, secetă și soluri sărace.

  În contrast, soiurile moderne sunt uniforme și optimizate pentru potențialul de randament, dar depind în mare măsură de inputurile chimice și de irigații.

  De ce să conservăm soiurile locale?

  Deși soiurile moderne sunt importante, soiurile tradiționale și sălbatice constituie fundamentul securității alimentare globale. Acestea dețin materialul genetic brut pe care amelioratorii și agricultorii îl utilizează pentru a crea culturile viitorului, cu numeroase caracteristici de interes legate de adaptarea la medii diferite, pentru a dezvolta interacțiuni pozitive între plante din aceeași specie sau din specii diferite, în scopul favorizării interacțiunii mutualiste în cadrul culturilor eterogene, adesea utilizate în agricultura ecologică sau în culturile intercalate între specii diferite. În cele din urmă, soiurile tradiționale prezintă o mare diversitate în ceea ce privește multe trăsături legate de valoarea nutrițională și adaptarea la medii dure.

  Pierderea lor înseamnă pierderea lor pentru totdeauna, deoarece resursele genetice nu pot fi înlocuite:

  • Într-adevăr, vom pierde trăsături care permit plantelor să reziste la secetă, inundații, dăunători sau boli
  • Opțiuni de cultivare în medii dure sau în schimbare
  • Gustul patrimoniului cultural și bucătăria tradițională. „Polița de asigurare” biologică a umanității pentru viitor

  Odată ce o varietate locală și o rudă sălbatică dispar, acestea sunt de neînlocuit. De aceea, băncile de gene din întreaga lume conservă semințe și plante vii pentru a proteja această diversitate pentru generațiile viitoare. Și din același motiv, INCREASE propune dezvoltarea conservării descentralizate pentru a pune toată această diversitate la dispoziția cetățenilor, favorizând conservarea acesteia.

  Către toți cetățenii-cercetători INCREASE: Participarea voastră este esențială! Cultivând, observând și împărtășind date despre soiurile de fasole, chiar și pe cele imperfecte, contribuiți la menținerea trăsăturilor lor unice și asigurați că această diversitate genetică de neprețuit va dăinui.

  Fiecare plantă pe care o cultivați și o împărtășiți cu alți cetățeni contribuie la conservarea patrimoniului biologic și cultural al umanității.